Parapantistul Toma Coconea, ”românul care nu cunoaşte durerea”

December 05, 2011

Scris de Anamaria Nedelcoff

Publicat în Interviuri

Străinii îl caracterizează drept ”românul care nu cunoaşte durerea”. Noi nu ştim să apreciem cu adevărat sportul pe care-l practică – parapanta – pentru că, spune el, ”ne lipseşte o cultură a sportului”. Este vorba despre parapantistul Toma Coconea, din Petroşani, judeţul Hunedoara, care anul acesta a ocupat locul II în cadrul uneia dintre cele mai dure competiţii de adventure din lume, Red Bull X-Alps.

Într-un interviu acordat Ziarului de Investigaţii, Toma Coconea ne introduce în culisele vieţii sale de sportiv român, care se luptă din răsputeri, pe lângă antrenamente, să strângă ban pe ban pentru a putea participa la competiţii.

- Ai obţinut locul II la Red Bull X-Alps. A câta oară ai participat la acest concurs?

Sunt veteranul competiţiei, sunt a cincea oară din 2003, când a fost prima ediţie, au selectat 17 piloţi atunci şi am avut o mare surpriză să aflu că sunt printre ei.

- Se organizează anumite testări?

Eu am cartea de vizită după competiţiile anterioare, deci nu mai e cazul de eventuale testări. Eu am invitaţie la fiecare competiţie. Pentru la anul, nici nu s-a terminat bine X-Alps-ul şi aceeaşi organizatori şi Red Bull International ne-au şi chemat pentru prima ediţie X-Vest, în America, în Munţii Stâncoşi, anul viitor. Acolo vor comprima zece echipe, ca să nu rişte şi voi participa şi eu.

- Povesteşte-ne despre traseul pe care l-ai avut de parcurs, pe jos sau prin aer.

Pentru acest traseu s-a dat startul din piaţa Mozart, din Salzburg şi m-am simţit foarte onorat să văd sute de drapele româneşti. A fost extraordinar pentru mine că sute de oameni din România au fost la start, a fost ceva foarte frumos. A trebuit să trec cele mai înalte vârfuri din Austria, Dolomiţii în Italia, din Elveţia, printre care şi Matterhornul, iar în Franţa am trecut Mont Blanc până jos, pe coastă, la Monte Carlo.

- Ai avut şi mult de mers, din ce am văzut noi…

Da. În cadrul concursului, cum spuneam, se dă startul din Salzburg şi care ajunge primul la Monte Carlo, fără nici un mijloc de transport, cu echipamentul în spate, prin zbor şi pe jos, este câştigătorul. Anul acesta, pauza a fost de la 11 noaptea la 4 dimineaţa. În alte ediţii se putea merge nonstop, dacă puteai, dar eu tot două sau trei ore pe noapte apucam să dorm, căci dura până mâncai, până îţi făceai strategia pe a doua zi. Deci asta era pauza. În rest alergi nonstop sau zbori. Puteam să zbor şase, şapte, opt ore, cât erau condiţiile atmosferice bune şi în rest alergam. Poate a fost o zi când a plouat toată ziua şi am alergat 150 km. În total am alergat, statistic, 900 şi ceva de km şi am zburat alţi 900 km.

- În cât timp?

În 14 zile. După o experienţă neplăcută în a cincea zi, când nu am văzut un cablu la o aterizare undeva pe un vârf de munte şi mi-am făcut o entorsă urâtă, dar am trecut rapid peste şi am continuat.

- Într-adevăr, şi în filmul de prezentare te-au numit "românul care nu cunoaşte durerea". Ai mai avut astfel de experienţe?

Prin efortul pe care-l faci, ai răni pe umeri, pe tălpi, ai băşici, treci peste nişte puncte critice. Am aterizat, nu m-am gândit să stau, mi-am dat tricoul jos şi mi-am legat piciorul. Suporterul meu mi-a zis să chemăm doctorul ca să-mi vadă piciorul şi i-am zis că-l leg de copac dacă va chema medicul, fiindcă ştiam că mă scotea din concurs dacă mă vedea în ce stare eram. După aceea mi-am luat pantaloni lungi, să nu mă vadă, şi am continuat.

- Cât de greu este echipamentul pe care-l cari în spate?

În jur de 12-13 kilograme. El acum are 11 kilograme, dar mai venea un GPS, apă…

- Ai voie să te antrenezi înainte pe ruta de concurs?

Ai voie, dar niciodată ruta nu va fi aceeaşi. Însă, în mare, părţile grele le poţi verifica, că poate întâmplător pot să trec prin aer unde am mers pe jos, depinde de vreme, că niciodată competiţia nu va semăna cu antrenamentul. Dar da, în mare parte ai voie să faci traseul înainte de concurs, poţi să verifici.

- La cât ajung costurile pentru participarea la un concurs de asemenea anvergură?

Da, este un buget destul de costisitor, încă trag şi acum, e o echipă în spate. Atunci când e echipă, costurile cresc.

- De cât timp practici acest sport?

Recent am sărbătorit 20 de ani de activitate în acest sport şi a fost singurul an în care mi-am dorit să nu mai mai simt inferior faţă de avdersarii mei, ci să mă gândesc că sunt eu singur, în Parâng, şi zbor. În alte ediţii mă interesa de unde decolează elveţianul, de unde decolează austriacul. A încercat să-mi dea suporterul meu informaţii, dar nu am mai vrut să aud, am spus fie că sunt pe locul I, fie că sunt pe 10, vreau să câştig sau să pierd eu, pe pielea mea.

- De ce spui că te simţeai inferior?

Mă simţeam dezavantajat că eram pe teren neutru, că ei sunt acasă şi cunosc zona. Până la urmă, nu m-am mai simţit aşa, fiindcă sunt tot munţi, tot pe aceleaşi principii se zboară şi nu am mai simţit dezavantajul.

- De ce ai ales parapanta şi nu altceva?

Când m-am apucat eu de acest sport, era pionieratul, la început, la un club de turism în Parâng. Şi nea Liviu era preşedintele clubului şi au venit doi francezi la cabană şi s-au cazat. Aveam video şi au pus casete cu parapanta. A doua zi au ieşit, s-au împrietenit, au făcut şcoală cu nea Liviu şi aşa a ajuns pionieratul. Au lăsat două parapante donaţie şi am început cu entorse, cu julituri, iar comanda lui nea Liviu era: ”Aleargă, ghiolbane!”. Aşa am început noi.

- Când ai început competiţiile?

În 92 nea Liviu a fondat prima şcoală de zbor din România aici, la noi. După aceea au mai fost prin Braşov, prin Moldova…

-  Prima şcoală de zbor din România a fost la Petroşani?

La Petroşani, da. După aceea primul campionat a fost la Braşov, după care au urmat Cupa Moldovei, Cupa Baia Mare, Cupa Parâng , Genţiana, cum îi spuneam noi şi aşa am început să ne cunoaştem, să ne strângem. Din 2000 am început să ies la campionate internaţionale şi acolo am devenit cunoscut internaţional şi mi-am îmbunătăţit CV-ul. În 2003, când m-am văzut pe listele de la Red Bull X-Alps, chiar nu îmi venea să cred că sunt printre cei 17 piloţi. M-am simţit onorat de această şansă.

- Crezi că parapantismul este un sport care este promovat şi susţinut prea puţin?

Din cauza culturii sportive, da. Din păcate, la noi primează fotbalul. Păcat că nu se pune accent pe alte sporturi, cum sunt şi aici, în Valea Jiului. Sunt sporturi ca schi, paranpantă, ciclism, rafting, alpinism, dar deocamdată la noi cultura sportivă nu e ca afară. Afară nu vezi că mergi cu bicicleta pe marginea drumului şi te claxonează cineva. În toată Europa am mers pe bicicletă şi nu m-a claxonat nimeni, în afară de Italia, unde m-a claxonat o maşină cu numere de România şi am fost foarte dezamăgit.

- Unde şi cât te antrenezi?

Anul acesta am făcut sacrificii multe. În iarnă m-am dus patru luni în pădure, undeva în Germania, unde am alergat 7-8 ore pe zi, indiferent că ploua sau ningea, pentru că mi-am doroit foarte mult să câştig această competiţie. Poate că mulţi prieteni nu au înţeles, dar acum poate nu mă mai condamnă de ce nu le-am mai dat semne de viaţă. M-am mai antrenat prin Apuseni, prin Parâng, oriunde era vreme de zbor. Pot spune că anul acesta mi-am petrecut mai mult timp în Mercedesul meu Vito, unde am un pat, ca să mă pot antrena şi mi-a prins bine.

- În ce constau antrenamentele?

De exemplu, plec la cros şi dacă zbor, aterizez la 100 km, îmi impun să ajung până a doua zi de unde am plecat pe jos. Dacă mă prinde noaptea, dorm în parapantă în pădure sau la refugiu sau o cabană. Am zburat de exemplu către Herculane şi am venit înapoi pe jos.

- Cât ai alergat cel mai mult la un antrenament?

Recordul îl am din 2007, dintr-o bucată, şi atunci au zis că e imposibil, că sunt dopat, şi i-am pus să mă testeze şi au văzut că nu e vorba de nici un dopaj. Atunci am trecut cele mai înalte pasuri din Europa, 172 de kilometri dintr-o bucată în 30 de ore. Îmi ziceau că sunt românul fără splină, dar nu m-a interesat, că elveţienii erau la 100 de kilometri în faţa mea şi eu am zis că trebuie să-i ajung, să decolez cu ei. Era şansa mea, că altfel îi pierdeam. I-am ajuns şi am decolat de acolo.

- Care a fost reacţia lor când te-au văzut?

S-au cam demoralizat, dar asta e.

- Cum e cu nutriţia pentru tine, ca sportiv?

Eu mă cam neglijez, dar este importantă. Mănânc normal, şi nu am un program fix.

- Spuneai la un moment dat că cea mai mare dorinţă a ta e să faci o şcoală de sport. Crezi că vei reuşi?

E dorinţa mea de ani de zile, chiar îmi doresc, mai ales că Valea Jiului are un istoric în domeniu. Vreau să fac cea mai tare şcoală de zbor din România, cu instructori angajaţi, cu piloţi de tandem şi am un proiect pe care vreau să-l duc până la final. Trebuie să am o susţinere. Dacă nu am susţinere, eu sunt motivat, a început o nouă competiţie pentru mine. Îl voi duce la bun sfârşit, în timp, asta e ambiţia mea.

- Cât costă pentru amatori să facă parapantă?

Nu e un sport foarte scump. Ca şi la alte echipamente, sunt şi second hand şi noi, de la 300 la 1.000 de euro la second şi echipamentele noi de la 1.500 la 2.000 de euro. Dar nu e nevoie numai de echipament, e nevoie şi de instructori. Foarte multe incidente se întâmplă din cauză că nu se zboară în cadru organizat. Eu am văzut în străinătate cum se organizează o şcoală, am fost instructor şi acolo e o vorbă, că important e să ajungi zburător bătrân. Este important să zbori organizat. Dacă ţi-ai luat o parapantă de pe internet şi nu urmezi un curs de zbor, există riscul în 90% din cazuri să te accidentezi. Când am început noi să zburăm, se vindeau cele mai periculoase, care nu erau omologate şi te trezeai în zbor că îţi lipseşte câte ceva. Dacă apare câte o ştire pe la ora 5 cu un parapantist care s-a accidentat, asta e cauza, că zboară dezorganizat. Atât timp cât am avut elevi, nu s-a accidentat nimeni.

- Cine poate face parapantă?

Oricine. Să fie apt medical, dar oricine, cam de pe la 15 ani, că atunci conştientizează, e mai copt.

- Ce obiective ai avea, pe următorii cinci ani, să spunem?

Să supraveghez şcoala din umbră, să văd că totul funcţionează şi treaba merge, se dezvoltă. La competiţia de anul viitor vreau să ajung înainte cu ceva timp faţă de pluton, să mă opresc la un kilometru de finish şi când se apropie urmăptorul, să o iau către finish, să le dau şi altora şansa să apară. În 2005 eu am fost la 100 km în urmă şi a fost foarte frustrant că nu am mai putut ajunge. Deci dacă veţi vedea că m-am oprit la un kilometru de finish şi aştept, asta este cauza, le dau şi altora ocazia să ajungă la final.{jcomments on}