Pe scena Casei de Cultură Vaslui se repetă sughiţul bahic

November 14, 2012

Scris de Daniel Grosu

Publicat în Administrație

Directorul Rascanu Casa Cultura, Ca De Obicei In Apropierea NavetelorDe 22 de ani, Casa de Cultură a Sindicatelor „Constantin Tănase” din Vaslui este condusă de un fost activist de partid, Emil Răşcanu. Treptat, acesta a transformat instituţia de cultură vasluiană într-un mini-bazar, în care şi-au găsit locul vreo trei crâşme, o discotecă, un magazin de blănuri, o sală de culturism, alta de karate, un cabinet de radiografii dentare, un atelier de reparaţii telefoane şi altul de reparat ochelari şi, nu în ultimul rând, o şcoală de şoferi. Care şcoală de şoferi îşi desfăşoară în prezent activitatea în spaţiul unde, zeci de ani, s-a aflat biblioteca, mutată acum într-un spaţiu insalubru. În tot acest timp, directorul Răşcanu sughiţă delicat şi cu vapori bahici pe holurile instituţiei, nutrind voiniceşte speranţa că va mai găsi măcar o cabină de toaletă pe care s-o închirieze.

Pe Emil Răşcanu, evenimentele din decembrie 1989 l-au prins ca membru supleant al Comitetului Judeţean Vaslui al Partidului Comunist Român, din postura de activist în Consiliul Judeţean al Sindicatelor.
Deşi iniţial i se cam zbârliseră izmenele pe el, omului avea să-i vină destul de rapid inima la loc, atunci când a priceput măreţia dictonului „La vremuri noi, tot noi!” şi s-a trezit dintr-odată „paraşutat” în fotoliul de director al Casei de Cultură „Constantin Tănase”. Aceasta deşi singura sa legătură cu fenomenul cultural ţinea chiar de anomalia comunistă de a aşeza pe aceeaşi spinare a unui cal bolnăvicios atât cultura, cât şi sindicatele.
E drept că, la început, cu slugărnicie de activist, privea în mai multe direcţii deodată fără ca măcar să aibă strabism, privea cu acea disperare de a găsi un stăpân căruia să-i facă temenele, să-i facă sluj şi să-i joace ţonţoroiul ca o marionetă, aşteptând cu îndurare măcar o bătaie pe umăr şi un ciolănel, acolo. Aşa a ajuns să se gudure ba pe lângă primar, ba pe lângă prefect, dar toate astea până a înţeles că între timp se crease o Asociaţie Naţională a Caselor de Cultură a Sindicatelor, un soi de Federaţie Română de Fotbal, adicătelea un stat în alt stat, şi că el nu trebuia să mai dea socoteală nimănui din amărăştenii ăştia de la Vaslui, ci doar vitejilor şi bravilor şi deştepţilor de tovarăşi transformaţi în domni care alcătuiau clica aceea sindicalisto-culturnică de la Bucureşti.
Şi, cum a ajuns la această savantă concluzie, lui Emil Răşcanu a început subit să-i placă să i se facă poze prin apropierea navetelor de bere.

„E ca o lăcustă alcoolică!”

„Este un tip total nepotrivit pentru postul de director al unei asmenea instituţii de cultură. Este lipsit de imaginaţie, un individ care n-are scaun laSnack Bar Casa De Cultura Vaslui cap, ci pahar, care face numai deservicii culturii", spune unul din foştii chiriaşi de la Casa de Cultură. El continuă, arătând că pe hârtiile încheiate cu firmele care au spaţii închiriate aici este scrisă o sumă, dar în realitate este alta. "Îşi ia dreptul de la fiecare. E ca o lăcustă alcoolică! Trece aproape zilnic pe la cele trei crâşme care funcţionează în incintă şi bea fără să plătească, producându-le pagube însemnate patronilor acestor crâşme, care ajung la concluzia că ar ieşi mai în câştig dacă ar achita toată chiria şi nu i-ar mai da de băut. Acum, a mai mutat şi bustul lui Constantin Tănase într-un alt loc. Asta, pentru că aici funcţiona o terasă, care fusese supranumită: <<La curul lui Tănase!>>. Răşcanu îşi face de cap pentru că îl ţin în braţe cei de la Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură!”, a mai spus fostul chiriaş.

Polul Nord la Casa de Cultură

De pomină rămân peripeţiile prin care au trecut, la Casa de Cultură, iarna trecută, două dintre oficialităţile Vasluiului. Mai întâi, la sfârşitul lui ianuarie, primarul Vasile Pavăl a venit să asiste la un spectacol organizat cu Ocazia Unirii Principatelor Române.
În martie a venit rândul prefectului de atunci, Levente Szekely, să se aventureze, doar în sacou, la o întâlnire cu directorii de şcoli. Cert e că amândoi au tremurat, de frig, precum câinii la injecţie. Iar primarul s-a enervat aşa rău, încât s-a hotărât să suporte, din banii contribuabilului, racordarea Casei de Cultură la reţeaua de termoficare a oraşului, un „mizilic” de „doar” 100.000 de lei. Când apa caldă a început să gâlgâie prin calorifere, însă, şi a mai venit şi prima factură, directorului Răşcanu i-a îngheţat sângele-n vene şi a renunţat la serviciile celor de la Termica.

Şcoala de şoferi , în locul cenaclului

Scoala De Soferi Casa De CulturaDe parcă n-ar fi fost deajuns că, la 1 martie 1990, Ion Iancu Lefter, poetul de excepţie al Vasluiului, era accidentat mortal de un poliţist beat, aflat la volanul unei maşini, iată că acum din nou cultura este luată cu fulgi cu tot de către circulaţie!
Pentru a face loc unei şcoli de şoferi, Emil Răşcanu a mutat biblioteca, din spaţiul în care exista de patru decenii, într-un alt loc, la acelaşi etaj doi, unde pereţii mai au un pic şi se dărâmă.
Mai mult decât atât, în sala de lectură a bibliotecii, care odinioară găzduia şedinţe ale cenaclului literar „Ion Iancu Lefter” – al cărui bust asistă impasibil la tot ce se întâmplă – acum se mai învaţă doar cum se acordă prioritate de dreapta.

Cultura reală, alungată

În urmă cu câţiva ani, Lucian Onciu, actualul director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui, pusese bazele unei trupe de teatru, formată din tineri ambiţioşi şi talentaţi.
Acum rememorează cu năduf problemele avute atunci: „În anii 2005 – 2006 făcusem acolo, la etaj, deasupra scenei, un studio teatral. Când amActualmente Biblioteca Este Gazduita Intr Un Spatiu Nepropice amenajat studioul, acel spaţiu era nefolosit". Onciu spune că a făcut nişte investiţii pentru a-l pune la punct. "Când domnul director Răşcanu a văzut că deja avusesem câteva acţiuni reuşite acolo, mi-a stabilit o chirie de 5 euro/metru pătrat. Şi erau peste o sută de metri pătraţi. Aceasta, în pofida faptului că toate acţiunile pe care le desfăşuram acolo erau legate de cultură, în afara pieselor de teatru organizând şi câteva lansări de carte".
Directorul spune că în primul an a achitat vreo 5.000-6.000 de lei, cu foarte mare greutate, pentru că nu era o activitate productivă, apoi a fost nevoit să renunţe la spaţiu. "Ştiu doar că, după plecarea noastră, în acel loc a funcţionat un studio de televiziune, iar acum se fac karate. Şi vreau să precizez un lucru: nu vreau să lovesc în omul Emil Răşcanu, pentru că toţi suntem oameni şi avem defecte, îl acuz doar pe managerul Răşcanu, pentru că dovedeşte că nimic din ceea ce face acolo nu prea are legătură cu cultura!”, a concluzionat Onciu.

Primul director este consternat

Petrica LascarAjuns la 80 de ani, învăţătorul Petrică Lascăr, primul director al Casei de Cultură „Constantin Tănase” din Vaslui, se arată mâhnit de comportamentul actualului director. „Eu am condus această instituţie încă de la înfiinţare, din 1972, până în 1975, când am fost promovat. Pe atunci, să fii directorul Casei de Cultură era ceva dumnezeiesc. Era ceva sublim. Cel care e acum director a transformat totul într-o crâşmă ordinară. Şi nu pot să-l înţeleg: cum poţi să iei bani fără să faci nimic? În loc să aducă respect şi prestigiu unei instituţii atât de importante pentru cultură şi societate, el dovedeşte că nu e în stare decât de o alchimie inversă, adică nu transformă în aur tot ceea ce atinge, ci transformă totul în mizerie!”.

Răşcanu se eschivează

Când am fost să aflăm şi poziţia directorului Emil Răşcanu faţă de acuzele care i se aduc, domnia sa se întreţinea cu vioiciune cu un musafir. N-am îndrăznit să-i tulburăm partida de bancuri, aşa că am aşteptat, sfioşi, pe hol, să ne vină rândul. Între timp, în biroul directorului s-a strecurat femeia de serviciu, iar la câteva secunde după ieşirea acesteia, Răşcanu a strigat-o: „Alo, vino înapoi, să bei şi tu o vodcă!”.
Când, în sfârşit, am reuşit să dialogăm cu el, Emil Răşcanu s-a explicat: „Noi suntem pe autofinanţare, aici nu primim bani ca să facem cultură. Nu-mi pot plăti angajaţii cu versuri, mă văd nevoit să închiriez spaţii pentru a putea obţine fondurile necesare plăţii salariilor şi utilităţilor Casei de Cultură Vaslui. Şi, oricum, de o bună bucată de vreme, lansările de carte se ţin la Biblioteca Judeţeană!”.
Ce se face că uită Emil Răşcanu, însă, este chiar faptul că acţiunile culturale n-au mai avut loc la Casa de Cultură chiar de când spaţiul destinat bibliotecii s-a transformat în aşezământ pentru o şcoală de şoferi. Directorul a mai omis să precizeze un lucru, dacă tot se plânge de lipsa banilor: ce sume ridică fiecare din membrii consiliului de administraţie al Casei de Cultură „Constantin Tănase” din Vaslui, consiliu care nu este altceva decât o ciudată simbioză între sindicalişti şi politruci?!